Mă întorc eu frumos după o excursie în Scandinavia – superb, încep să scriu de mîine. Și, cum ajung la știrile locale, la București, dau direct peste două grozăvii: bebelușii arși de la Giulești și dobitocul de guvern, cu sutele de acte de depus în trei locuri, în cinci zile.
Care va să zică, în timp ce eu îmi omoram zilele prin locurile alea unde lumea se plictisește de nu mai poate din lipsa grijilor, românii mei erau ocupați, da’ rău de tot. Responsabil rău guvernul ăsta, a înțeles bine că agitația continuă e motorul progresului. Ca urmare, ne ține ocupați.

Am fost intr-unul dintre we acestei veri la Mamaia, cu două obiective declarate: concertul Mika si testarea locației Phoenicia, mare “complex all inclusive” de nu’ș cîte mii de hectare, cică pe model turcesc.
Concertul, ca concertul (!) – n-am nimic de comentat, muzica foarte mișto, omul – un showman, tot ce trebuie. A început cu întîrziere, evident, ceea ce a plictisit teribil pe toată lumea, însă a meritat așteptarea, am văzut un show profi.
Ce nu a fost profi, dar deloc – frumusețea de Phoenicia. Respira prin toți porii aerul de business arăbesc făcut în viteză și cu atitudinea aia “hai, că la românii ăștia se poate și așa”. E drept că, la cîtă lume proastă era acolo, ai fi fost tentat, ca manager în vremuri de criză, să faci același lucru – dar să vinzi porcăria ca fiind pe conceptual turcesc de “all inclusive”, e prea groasă.
Prima dată cînd te prinzi de realitate este la cumpărare: preț mare doar pentru cazare și mic dejun, eventual prînz. Nici vorbă de băuturi incluse la barurile din incintă, sau de servicii pe plajă. Ca mai peste tot la Marea Neagră românească, șezlongul și umbrela se plătesc – aici era inclus în deranj și concursul de ocupat șezlonguri dimineața. Dacă nu erai matinal, stăteai frumos pe nisip privind melancolic la cele două fotolii rezervate “pentru sefu’…”, într-o perfectă și autentică atmosfera natională.
Îți trecea repede și melancolia, cînd începeau să zdrongăne furios două house-uri simultan, că fiecare băruleț vrea muzica lui. Ca să treacă durerea de cap, vrei un frappe – că, na, ești pe plajă. De cele mai multe ori, solicitarea e imposibil de satisfăcut: înghețata e prea înghețată, după ce se dezgheață nu mai e decît de fructe, cînd accepți de fructe s-a terminat ness-ul, cînd revine ness-ul e prea topită. Cu alte cuvinte – orice vrei, trebuie să fii iute de picior, ca să obții.
Despre masă nu mai scriu nimic, că nu-mi ajunge răbdarea: pot să vă spun că ambientul era potrivit cu partea dominantă a publicului – paiete și sclipici, tocuri cît mai mari la prînz, șunci mari descoperite, ca să se vadă bine și de la distanță, cetățeni cu farfuriile învîrfuite de la antreuri pînă la desert, bărbați în șorturi roșii scurte și cu papuci+maieu, ce să mai, toată fauna grobiană, care nu știu de unde dracu’ a mai rămas cu niște bănuți, că afacerea de trei zile la complexul minune a fost destul de scumpuță.
Mîncarea –așa-și-așa, cu deficiențe mari la capitolul igienă; camera – frumoasă, mare, dar slab rău la comsumabile; wireless free în locație – un punct foarte bun; amenajări noi, dar de un kitch incredibil (însă pozau și filmau țăranii la greu, să-i arate și “lu’ mama” ce pomișori artificiali cu luminițe au plantat arabii la noi în curte); plajă privată, da’ ce folos.
Cam ăsta fu weekendul la mare. După două ratări în vara asta, mă pregătesc și de o reușită, în Danemarca și Suedia, cît de curînd.

Primesc pe e-mail un mesaj fără nici un text, cu un CV atașat și cu următorul subiect: “doresc să mă angajez”. Ok, dorința și putirința sînt chestii diferite. Eu nu doresc să te angajez. Nu după o asemenea abordare. Se pare că nici foamea, nici setea, nu sînt de ajuns pentru ca unii să învețe ceva.

“În tigrul căzut, tot măgarul dă cu copita” – genial, nu știu ce vreți mai mult de atît

E clar că avem un fel anume de a ne bucura de vară.
Dacă ne gîndim că cea mai directă, ieftină și frecventată distracție a românului este uitatul la televizor, iată și dovada limpede a stării de spirit a acestui popor, indicată de audiențele care dictează subiectul. Inventarul noutăților din zori și pînă-n noapte este simplu: misterul sinuciderii Mădălinei – cap de listă, cu audiențe de vremuri bune, dosarul lui Dan Diaconescu și intenția de a candida la președinție, deshumarea Ceaușeștilor. Pe ici-pe colo, se mai strecoară timid doamna Udrea, cu preconizata candidatură la Primăria Bucureștiului, sau Isărescu, săracu’ – acum reușește să spună lucrurilor pe nume, că nu e lumea atentă la el și scapă mai ieftin, iar după aia nu se poate spune că nu ne-a zis.
În condițiile astea, e clar că poporul e fericit. Dacă alții, mai frumoși și “mai celebri”, își iau viața, dacă alții, mai puternici și mai cunoscuți, sînt chemați la DNA, dacă alții, morți și îngropați, nu au încă liniște, nu-i așa că noi, amărîții, avem totuși o viață excelentă?

Printre alte măsuri spectaculos de inspirate, destinate ieșirii din criza în care ne scufundăm cu tot mai mult elan, se numără și aceea că administratorii sau asociații companiilor care fac schimburi intracomunitare trebuie să depună cazierul judiciar la administrația financiară (sau așa ceva). Adică, în caz că nu ai ce face – tot e criză și nu ai de treabă, s-or fi gîndit conducătorii-, poate pierzi ceva vreme depunînd și ridicînd niște hîrtii inutile.
Bref, am nevoie de certificatul ăsta, care să arate că nu am cazier. Totul a început azi la ora 12.00. Hai pe drumuri:
- Taxa de 10 lei. Dau să o plătesc la CEC – nu se poate, trebuie la Poștă sau la Trezorerie. Mergem la Poștă, că e mai aproape. Bine, dar între 13.00 și 13.30 acolo e pauză. Ok, mănînc ceva, să-mi ocup timpul, apoi revin. Plătesc, după ce completez și pe față, și pe dos, niște formulare răsuflate, ca pe vremea lui Pazvante. Dau să cumpăr și:
- Timbrele fiscale de 2 lei. Numai că Poșta, singurul loc unde se comercializează, nu le are. Dar de altă valoare aveți? – întreb, cu speranță în ochi. Nu, nu avem deloc. Dar de unde pot cumpăra? De la CEC, mergeți și spuneți să vă emită o chitanță de valoarea timbrului.
- Înapoi la CEC – este deja ora 15.00. Nu, nu se poate la noi, încercați la CEC Cotroceni, acolo o să vă dea chitanța.
- Ora 15.15 – CEC Cotroceni, lucrurile se precipită, pentru că nu știu pînă la ce oră e deschis la Poliție. Chitanță pentru cazier? – niciodată! Noi nu emitem pentru cazier, niciodată n-am emis. Dar de unde pot să iau timbre? Duceți-vă la Poșta Mărgeanului, că acolo au. Dar e vorba de 2 lei amărăți, pentru 2 lei alerg de trei ore. Nu avem ce să vă facem. Știm că nu se găsesc timbre, dar le vor…
- Ora 15.45 – Poșta din Ghencea, prin traficul din București. Aveți timbre fiscale? Bineînțeles că avem – am crezut că o pup pe doamna aia. Dar numai de 50 de bani – mă dezumflu. Dar vă putem da pentru valoarea pe care o doriți – mă umflu la loc. Deci, iau timbrele, repede înapoi la poliție.
- Ajung la 16.01. Programul pentru cazier se termină la ora 16.00. Evident, gemulețul de la ghișeu este baricadat un un placaj maro.
Ce ziceți, nu-i așa că amicul Kafka a fost lipsit total de fantezie?
PS. La final, o poză cu Vlădescu, că la el m-am gîndit de la prînz încoace – pentru cît e de frumos, deștept și vizionar, desigur.

Începe să-mi placă Patriciu. În cazul de faţă, particular, pentru că are curajul să spună lucrurilor pe nume şi să aducă şi în presă sistemul evaluărilor pe rezultat, deşi unii îşi imaginează că-l încolţesc. Şi, în ciuda altor opinii, nu văd de ce n-ar fi şi media un business ca oricare altul, de ce aceleaşi reguli nu s-ar aplica şi aici. Ne place să ne considerăm diferiţi atunci cînd ne e greu.
Noroc că pe mister Patriciu îl doare în cot de opiniile celorlalţi, şi face treaba aşa cum ştie el. Iar din ce am văzut pînă acum, se pare că se pricepe.

Ăsta este “Sex and the City2”. Nu prea sufăr de pudoare, nici reală, nici falsă. Dar acest film conține mai multe tipuri de nesimțire:
- Nesimțirea unui “product placement” ostentativ și violent. Să vedem: de la Pringles la Bentley, de la Abu-Dhabi (și denigrarea Dubaiului) pînă la Rolex sau Hermes Birkin. Nu-i vorbă, și în celelalte cascadorii de oraș erau “advertizate” produse, dar parcă oleacă mai discret și mai credibil. Am auzit Abu-Dhabi de cel puțin 25 de ori, și nici cu restul nu mi-a fost rușine.
- Nesimțirea replicilor porcoase. Fetele bogate și stilate de New York vorbesc toate măscările, și încă în prezența unor bărbați politicoși și discreți. Fac aluzii sexuale de tot felul, folosesc argoul de Ferentari (parcă ar fi luat lecții pe aici) și se tăvălesc de rîs ca niște cocote din port.
- Nesimțirea scenelor de sex. Un fel de sex, ca și pînă acum. Nu mă așteptam la vreun film de artă, dar să înfățișezi o erecție în cea mai vulgară manieră cinematografică – nu știu de ce aș vrea să văd așa ceva.
- Nesimțirea construcției personajelor, care devin ridicole. Pînă și cele mai puternice și oarecum mai reale, cum ar fi Big, sînt aruncate în derizoriu și în penibil, atunci cînd trebuie să facă lucruri complet nepotrivite cu caracterul afișat pînă acum. Ori scenaristul era mort de beat, ori cineva nepriceput a plătit ca i se facă pe plac. Carrie, ziarista cu suflet curat (ha!) devine acum de-a dreptul o zînă fandosită și penibilă, care mărturisește chestii cu prețul nefericirii.
- Nesimțirea situațiilor – false și stupide, absolut neverosimile. Întîmplările sînt mult forțate, intrigile transparente și neverosimile, acțiunea în sine nu are nici un fel de credibilitate, nici un pic de forță. Te simți cam ca la desene animate, deși e nedrept față de Ice Age.
- Nesimțirea promovării locale, care ne vorbește despre mutarea la Londra a lui Big, din pricina crizei – nici pomeneală despre așa ceva în film. De unde or fi scos-o?
Una peste alta, o porcărie. Știam că e film de femei, dar nici chiar așa…

…adică, una după alta, toate la fel. Aici nu se mișcă nimic, nu se clatină o funză, nu se clintește un gînd.
La umbra zidurilor zac grupuri compacte de masculi care urmăresc cum trec europence, de preferință cu niște cărniță la vedere. Am crezut că e un clișeu – ei bine, nu – doar presupusa lor agresivitate e un clișeu; realitatea este că nu sînt agresivi, sînt numai curioși și reacționează în conformitate, ca niște copii prost crescuți.
Bărbați stînd degeaba și trăgînd din narghilea, îmbrăcați în haine lungi, subțiri, pe sub care cred că nu mai poartă nimic pe căldurile alea. Hainele – extrem de murdare, de nu mai știi ce culoare aveau, sandalele stas la fel de infecte, ei zăcînd în șantiere unde nu se mai mișcă nimic, din lipsa banilor, pe niște saltele puturoase și rupte.
Femeile – ele sînt inseparabile de puielnița care le urmează peste tot. Copii de cinci ani, de trei, de unu și în burtă, în stadiu embrionar. Toate la întrecere în moda costumelor de baie “întregi”, adică din cap pînă-n picioare, de toate culorile și formele, de la animal print pînă la all-black.
(Aproape) toate cu gabarit mare, estimez peste 70 de kile, la vîrste între 25 si 35, rar cîte una mai slăbuță, probabil accident genetic. Din nou, un clișeu supușenia față de bărbat, absolut inexistentă mai ales în familiile cu 2-3 femele la un mascul. Nu se sfiau să-i dea în public palme peste fund , să-l măscărească și să-l ușuiască, chit că de sub basma li se vedeau numai ochii.
Și, mai presus de toate, cele mai multe sînt extrem de indolente – pînă la limita cu nesimțirea, apatice și egale la tot ce se întîmplă în jurul lor. Copiii țipă (băieții sînt foarte agresivi), se tăvălesc pe jos, aruncă jucăriile și hainele, scuipă mîncarea direct pe pardoseală; vîntul le zboară și scaunul de sub ele, dar nimic nu le-ar clinti dintr-o apatie vecină cu coma profundă. Nu-și ridică ochii aproape niciodată, de parcă ar fi permanent conectate la o perfuzie cu anestezic. Aș vrea, dacă aș putea, să-mi imaginez interiorul unei case gospodărite de aceste femei, însă imaginația mea are, totuși, niște limite.
Despre joburi, data viitoare.

Tocmai m-am întors dintr-o vacanță în Egipt. Impresiile sînt atît de multe și de puternice, încît or să vină în reprize, pe măsură ce se decantează.
Primul lucru însă, și cel mai direct, care îmi vine în minte, este intrebarea: de ce o civilizație cum a fost cea egipteană pe vremea faraonilor ajunge în halul de decrepitudine și delăsare în care este Egiptul de azi?
De ce o populație care a ridicat coloși de piatră și a dat planetei lecții de scriere aduce astăzi pe lume zeci de indivizi care taie frunză la cîini, tolăniți pe lîngă zidurile care le fac umbră, mereu cu o expresie de oboseală pe fețe și ochii după vreun cîștig rapid și simplu.
Nu pot să înțeleg de ce lumea faraonilor a rămas numai vaca de muls a acestei populații obosite din naștere. Și de ce țara cu regine celebre a decis să-și îmbrobodească femeile și să le pună să se scalde îmbrăcate, la plus 45 de grade Celsius.
De ce, după ce au ridicat stațiuni în plin deșert, oamenii ăștia au simțit nevoia să le aglomereze cu multe clădiri chicioase, pline de sclipici, argintiu și auriu. De ce oare, cei mai avuți dintre ei se îmbracă de la Burberry, dar se încalță cu papuci de plastic ieftini.
Mai sînt multe “de ce”-uri. Dar să o luăm pe rînd. Pentru cele de mai sus, poate are dreptate un coleg care îmi spune că religia stă la baza decăderii Egiptului. Poate, cultural, așa sînt croiți, să le placă stridența. Poate, după cum îmi spunea o prietenă, piramidele au fost construite de extratereștri Cert este că, la întoarcere, Bucureștiul devine noua Copenhaga, noul Strassbourg, noul Stockholm – alegeți voi orice oraș european civilizat.