Blogu’ lu’ Peste

- Că duşmanii mei se culcă şi se trezesc cu mine în gînd
- Că primul lucru dimineaţa, înainte de a-şi săruta copii şi de a-i spăla la fund, dau refresh ca să vadă ce am mai spus, scris, gîndit
- Că sînt atît de furibunzi, încît trăiesc numai ca să urmărească ceea ce fac
- Că am devenit atît de mult scopul existenţei lor, încît nu mai au timp pentru ei înşişi în această existenţă, ocupaţi fiind cu mine
- Că pînă şi avocaţii/rudele lor s-au săturat de ei atît de mult, încît nu se sfiesc să spună asta şi părtii adverse, la proces
- Că vînînd fiecare greşeală pe care o fac eu (şi fac, pentru că sînt om), mă stimulează să devin o persoană mai bună
- Că îmi generează trafic pe blog
- Că, în furia şi disperarea lor, nu au apucat să bage de seamă că cei din jur le-au văzut demult frustrarea şi rîd de ei pe la spate
- Că, în fine, toată lumea ştie zicala “cîinele moare de drum lung şi prostul de grija altuia”…
Ştiu că pentru toate astea ar trebui să pară că mă enervez sau că mă supăr, dar nu mă lasă inima să mă prefac :-). Pur şi simplu, profit de investiţia lor de timp şi de efort.
PS. BTW, fraierilor, postul ăsta cum vi se pare? Aştept trafic pe blog, pls, că tocmai pregătesc un nou design!

De mai multă vreme, la ore de vîrf, merge la TV o reclamă cel puţin ciudată la cafeaua Jacobs. Aia cu “ce-i, iubitule, întotdeauna ţi-ai dorit un fiu, nu?” Am o singură întrebare în legătură cu reclama aia: înainte de a o plasa în spaţii TV îngrozitor de costisitoare, s-o fi gîndit cineva de la Jacobs dacă e potrivită pentru România? O fi făcut cineva nişte focus-grupuri, din targetul cafelei ăsteia?
Mă îndoiesc că tinerii şi adolescenţii beau Jacobs… Ei sînt singurii cărora ar putea să le placă faza cu golanul care doarme noaptea la fata tatii în pat. Şi dimineaţa iese cu tupeu la uşa şi face cu ochiul golăneşte către tatăl consternat. Nu numai că nu se potriveşte cu poporul - dar nici publicul Jacobs, ceva mai open-minded, nu cred că agrează expresia macho-ului de 16 ani care a leşinat domnişoara toată noaptea. Probabil că au vrut să creeze ceva spiritual – nu a ieşit decît ceva scîrbos, sau scabros, oricît de deschis ai fi la minte.

Asist (ca invitat) la o discuţie dintr-o reţea socială, unde nişte domni corporatişti se sparg în figuri cu vorbe mari despre segmentul retail şi greşelile care se fac acolo de nu merge, frate, vînzarea! Chestii grele, ce să vă zic, dispunerea la raft, cash-flow, previzionare şi management de stocuri, planuri structurate, dezvoltare şi evoluţie, numai chestii de MBA, toate extrem de teoretice şi, în punctele esenţiale, desprinse radical de realitate – dar este şi un lucru bun, corporatiştii noştri vor feedback.
În discuţia foarte preţioasă a teoreticienilor retail-ului, intervine (cu feedback-ul cerut) un domn care ţine de ceva ani un business în domeniu şi este printre puţinii care rezistă în continuare opresiunilor şi represiunilor crizei. După ce îşi exprimă cu delicateţe o părere, antreprenorul nostru se trezeşte cu feedback la feedback, în care i se explică ce şi cum, şi ce ar mai putea face, eventual, în plus, sau mai corect.
Răspunsul este genial: “Păi, întrucît voi comentaţi şi tot voi răspundeţi, n-are rost să mă mai bag. Cînd vreţi ceva feedback din practică, spuneţi-mi. Pînă atunci, vă las cu teoriile voastre globale, ultraplanetare şi extrasenzoriale…” Ca să mă exprim şi eu pe limba voastră, “Get real, corporatiştilor!”

Din nou, un creativ a scris ceva ce mi-a plăcut – de aia partajez cu voi…

Românii sunt obsedaţi. De diferite lucruri. Asta n-ar fi o problemă dacă aceste obsesii ar fi constructive. Uite, japonezii sunt obsedaţi de electronică şi au ajuns unde au ajuns. Francezii sunt nespălaţi, dar au nasuri fine şi sunt obsedaţi de parfumuri. Şi uite unde au ajuns. Şi exemplele ar putea continua. Din nefericire, la noi obsesiile nu sunt de natură colectivă. Adică, deşi românii împărtăşesc cam aceleaşi obsesii, ele sunt profund egoiste şi privesc fericirea personală chiar în detrimentul tuturor celorlalţi.

TOP 10 OBSESII ROMÂNEŞTI

1. Obsesia cu “casa pe pămînt”. Toata lumea şi-ar da 20 de ani din viaţă ca să aibă casă pe pămînt. Nu contează că vei sta ORE ÎN ŞIR în trafic!!! Nu contează nimic! Casă pe pămînt să fie!

2. Obsesia televizorului. Românul e devorator de televiziune. S-au făcut nişte cercetări şi cică noi am fi cam cei mai avizi din Europa. Adică ne uităm cel mai mult la televizor. Şi, asta e genială, avem cele mai multe televiziuni!!! Mi se pare fascinant că românul este “europeanul” cel mai telespectator având în vedere că în România sunt, cu câteva excepţii, cele mai imbecile şi mai de prost-gust producţii!

3. Obsesia Coelho. Dacă n-ai citit Coelho, n-ai viitor, frate! “Păi am citit Dostoievski, Tolstoi, Salinger, Marin Preda, Nichita Stănescu.” “Te p. pe ei! Citeşte Coelho!”

4. Obsesia ţîţelor. Aproape toţi producătorii TV au următoarea obsesie: “Ţîţele aduc rating!” Şi ştiţi ce e mişto? Că de cîţiva ani încoace s-a dovedit a fi complet fals. Oamenii au la dispoziţie internetul pentru labă. Dai un click şi gata! Cine dracu’ mai aşteaptă emisiunea cu “Mama Natură” ca să-i “dea în cap lu’ mutu”. (scuze, Adriane, dar asa e expresia! Dacă vrei, schimbăm: “să-i dea în cap lu’ Chivu”)

5. Obsesia messenger… Asta e, totuşi, un fenomen global. Păi dacă a ajuns mama să-mi dea buzz şi să-mi reproşeze că stau pe “invisible”!

6. Obsesia haiducească. După o sticla-două de vin, şi cel mai prăpădit român devine haiduc la orice nuntă. Fură mireasa, cere răscumpărări. Şi dup-aia, haiducia maximă. “Puşca şi cureaua latăăăăă.”. Apoi recunoaşte că e impotent:”Ce bărbat AM FOST odatăăăăăă.”

7. Obsesia auto. În România există cea mai dinamică piaţă auto. Punct. Pe străzile noastre există maşini cum n-au văzut nici parizienii, nici londonezii. Punct.

8. Obsesia cărnii din congelator. Cu toate că au trecut 20 de ani de cînd găseşti sute de feluri de carne şi la 4 dimineaţa, românul încă îşi mai încarcă pînă la refuz congelatorul. Să fie acolo. Cine ştie.

9. Obsesia celulară. Pentru român, telefonul mobil reprezintă un “statement”. Am văzut vînzătoare în magazinul Titan care aveau telefon de 3 ori mai scump ca al meu, deşi eu poate cîştig de 30 de ori mai mult. Ăsta e un mare mister. Cum ajunge un om cu un salariu de 10 milioane să aibă un mobil de 20 de milioane? Şi să dea beep cu el!!!!!!!

10. Obsesia “dacă ăla nu face, de ce să fac io?”. Asta de obicei e completată şi cu o doză de mîndrie: “Ce? Sunt mai prost?!” DA!

De mai bine de două luni, am început un curs de dans la Clubul Mihai Petre.
M-a uimit foarte tare numărul de oameni veniţi să înveţe să danseze, seriozitatea fiecăruia, consecvenţa şi, în cazul unora dintre ei, talentul.
M-a bucurat faptul că, în apele astea tulburi şi sub cerul ăsta gri, oamenii îşi mai găsesc încă forţa să facă ceva pentru ei, să investească resurse de bani, timp şi energie pentru preocupări oarecum artistice.
M-a impresionat felul în care oamenii se bucură să fie împreună, rîd, se simt bine şi participă laolaltă la o oră de dans, chiar dacă nu se cunosc de niciunde.
Mi-a plăcut foarte tare Elwira Petre, un trainer experimentat, complet şi priceput, o femeie foarte frumoasă şi extrem de ambiţioasă, care a învăţat limba română şi s-a adaptat excelent departe de casă.
În concluzie, este excelent la cursul de dans – încă o experienţă plăcută în această viaţă.
PS. E adevărat că, după o lună de vals lent, extrem de lent şi plutitor, ultima oară abia am putut exersa de rîs, din pricina noilor mişcări rapide şi săltăreţe de jive…

Am văzut finala de la Doha dintre Nadal şi Davidenko – din întîmplare, pentru că nu mă omor după tenis. Acum, luni, citesc editorialul lui CTP, şi-mi dau seama că are dreptate – rusul Davindenko este, prin comparaţie cu meridionalul Nadal, o maşină de joc fără expresie şi fără emoţii.
Numai că Rafa îmi este foarte antipatic mai ales de cînd a spus într-un interviu că e greu să faci performanţă şi se gîndeşte să se lase. Să spui asta cînd eşti în vîrf, la numai cîţiva ani de succese, la o vîrstă la care forma este maximă şi nu-ţi rămîne decît să te antrenezi constant, pentru că ai glorie, ai fani, ai talent, ai forţă – ai tot ce puteai cuceri, e cea mai mare dovadă de lene şi de indolenţă a mentalităţii.
Ca urmare, Davidenko are totuşi nişte fani. Seriozitatea, bucuria introvertită, determinarea şi ce-o mai fi în sufletul lui de rus mi-l fac simpatic în ciuda faptului că nu se bucură, nu se supără, nu ţipă şi nu înjură (aşa cum făcea McEnroe, un alt favorit al meu). Şi mă bucur că şi altcineva în afară de Federer (care îmi place) a reuşit să i-o dea lui Nadal, puştiul coclit înainte de vreme.

Mi-am amintit zilele trecute păţania – că nu pot s-o numesc altfel- unei prietene, care a “suferit” la o petrecere privată un show de striptease. Femeia fusese invitată de o prietenă de conjunctură -mare patroană la o fabrică de cîrnaţi- care îşi sărbătorea ziua de naştere în vila personală, numai cu gagici, printre care şi cîteva dintre “politiciencele” vremurilor. Soţul, bărbat modern, i-a făcut cadou cucoanei un show de striptease executat de băieţii veseli ai lui Păsat, parcă – dar nu că ar conta, toţi sînt cam la fel, deci este irelevantă provenienţa.
Ce-a reţinut prietena mea din toată povestea? Trebuie să vă spun că ea este o femeie cu opinii foarte sănătoase, mai dintr-o bucată, scoasă în lume-nu-i vorbă, dar cu o perspectivă “ardelenească” asupra reuniunilor mondene. A aşteptat şi ea, ca olteanul cînd a văzut girafa, să înţeleagă cum şi ce o fi aşa apetisant la un show erotic, şi iată cu ce a rămas.
Cică tipii, deşi arătoşi şi lucraţi, sînt de fapt vai mama lor, nişte puşti cărora nu le-a trecut încă acneea de pe faţă. Cum au venit, şi-au luat sticla de whisky negociată şi s-au înfundat în baie, de unde n-au ieşit o oră (şi aia negociată). Au venit semi-îmbrăcaţi şi semi-beţi (probabil e singura modalitate în care reuşesc să se despoaie fără probleme) şi au făcut un număr de tot rîsul, legănîndu-se pe picioare, cu un echilibru fragil şi cu priviri languroase şi triste (evident, şi penibile) spre femeile astea, toate mature, bine înţepenite şi cu o solidă experienţă de viaţă – dacă înţelegeţi ce vreau să spun…
La sfîrşit, pachetele de cotlet ar mai fi rămas să se bage în seamă, să se şi împrietenească eventual cu unele dintre doamne, dar astea, care rîseseră pe înfundate tot timpul, i-au uşuit şi i-au trimis acasă, că prea erau jalnici. Evident, treaba nu s-a terminat aici, băieţii le-au zis ceva care sugera că sînt frustrate, cucoanele se amuzau tot mai tare – pînă la urmă, soţul cu vederi largi a plătit un show de comedie copioasă, şi a alimentat o dată în plus tristeţea şi depresia unor tinerei care vor să facă bani din cea mai veche meserie din lume, dar nu sînt pregătiţi pentru asta…

Sînt în a doua zi de Bansko, şi pot să spun că românii sînt nişte incapabili, fără doar şi poate. Deşi e cam 80% din ce ar trebui să fie, şi nici pe departe nu poate “rivaliza” cu staţiunile austriece sau elveţiene, cum zic unii, Bansko este totuşi expresia motivaţiei unui popor de a ieşi din condiţia de ratare în care l-a aruncat istoria.
Din nimic, în cîţiva ani s-au făcut instalaţii de ski pe model nemţesc, s-au ridicat zeci de hoteluri moderne, cu tot ce trebuie ca dotări şi s-au deschis cîrciumi, magazine şi alte buticuri. Pîrtiile (pe care le-am găsit pe o vreme caldă, de 10 grade la poale) sînt alimentate din greu cu zăpadă artificială, iar consecinţa este că se schiază safari, prin zăpadă de o jumătate de metru, nebătută. Din păcate, aştepţi o grămadă pe la tot felul de cozi: la ski-pass, la gondolă, la baby-lift (aici cel mai mult, este groaznic…), la telescaun. Cozile ar mai fi cum ar mai fi, dacă n-ar exista nesimţiţi fără limite, neaveniţi veniţi la ski ca nişte ţărani care nu înţeleg codul elementar de respect pe pîrtie, care include şi să nu intri în faţă.
Cîrciumile de pe pîrtie, modeste – nici o legătură cu ordinea, curăţenia şi calitatea din Kaprun. Dacă vezi ski-ul pentru prima dată în Bansko, e ok şi te miri de ce au putut să facă bulgarii ăştia, dar dacă ai fost deja prin Austria, simţi că treaba e “aproape bine”.
Încă ceva ce nu găseşti la Kaprun –şi foarte bine!- este oribila populaţie grecească. Tipă toţi, împing ca nişte disperaţi la toate cozile (la alea la care binevoiesc să stea, că la cele mai multe intră cu nesimţire în faţă), dau din coate şi se strigă tare unul pe altul pe pîrtie, în cîrciumă, la WC, oriunde se nimereşte. Popor mai gregar, mai nesimţit, mai leneş şi mai indolent nu am văzut pînă acum. Pe lîngă ei, românii sînt nişte nemţi serioşi.
Cu alte cuvinte, e bine la Bansko şi e impresionant efortul bulgarilor de a-şi depăşi condiţia de coadă a Europei. Impresionantă şi dorinţa lor de a face ceva cu propria ţară, şi asta se vede şi la mare, şi la munte. Faţă de noi, ei au dovedit că sînt băieţi deştepţi şi au luat banii pe care i-au întins unii şi alţii. Totuşi, dacă trebuie să aleg, data viitoare mă duc la Kaprun.

Să vă spun cum arată sectorul care este, pe persoană fizică: munţi uriaşi de zăpadă jegoasă, prin care faci safari cu propriile încălţări; sub zăpada jegoasă, acolo unde stratul este mai subţire, şleauri de gheaţă pe care îţi suceşti gleznele, în cazul în care nu dai direct cu curul de pămînt; din loc în loc, caca umed de cîine; în locurile unde s-a topit zăpada, deasupra ţevilor de la Radet, mocirlă împuţită care îţi strică încălţămintea; pe toate străzile care nu sînt bulevarde, maşini înţepenite turînd la maxim bietele motoare.
Îi doresc mult-stimatului şi iubitului primar Marean Vanghelie să se îndeplinească toate urările locuitorilor sectorului 5 la adresa domniei sale, eventual dublu şi cît mai repede. Şi să nu mai garanteze pentru nimeni, că-i face amărîtului un rău pe viaţă.

Mi-e silă şi nici nu am timp de toată istoria. Ideea e că eu vreau să le dau bani şi ei nu vor să-i ia. Am făcut vreo şase cereri, am făcut şi o reclamaţie (cînd am ajuns la capătul puterilor), şi acum singura soluţie pe care o am la îndemînă este să reziliez de tot contractul cu ei, pentru că altminteri sînt incapabili să modifice o comandă inţială în conformitate cu cererile mele ulterioare… În acest moment, nu mai pot cumpăra nimic de la Romtelecom, pentru că mă lovesc de aceeaşi comandă care atîrnă de mine ca un scai de coada oii.
Concluzia mea este că, mai prost decît ăla care nu ştie ce să vîndă, e ăla care nu ştie cum să vîndă nişte servicii de top. Cum ar spune o prietenă căreia i s-a reproşat că (din cauza comportamentului vînzătorului), nu mai vrea să cumpere o maşină de figuri: “Da’ de ce, doamnă? Că maşina e excelentă!” – “da, zice prietena mea, maşina e superbă, nimic de zis, păcat că nu are cine s-o vîndă”.