Am văzut finala de la Doha dintre Nadal şi Davidenko – din întîmplare, pentru că nu mă omor după tenis. Acum, luni, citesc editorialul lui CTP, şi-mi dau seama că are dreptate – rusul Davindenko este, prin comparaţie cu meridionalul Nadal, o maşină de joc fără expresie şi fără emoţii.
Numai că Rafa îmi este foarte antipatic mai ales de cînd a spus într-un interviu că e greu să faci performanţă şi se gîndeşte să se lase. Să spui asta cînd eşti în vîrf, la numai cîţiva ani de succese, la o vîrstă la care forma este maximă şi nu-ţi rămîne decît să te antrenezi constant, pentru că ai glorie, ai fani, ai talent, ai forţă – ai tot ce puteai cuceri, e cea mai mare dovadă de lene şi de indolenţă a mentalităţii.
Ca urmare, Davidenko are totuşi nişte fani. Seriozitatea, bucuria introvertită, determinarea şi ce-o mai fi în sufletul lui de rus mi-l fac simpatic în ciuda faptului că nu se bucură, nu se supără, nu ţipă şi nu înjură (aşa cum făcea McEnroe, un alt favorit al meu). Şi mă bucur că şi altcineva în afară de Federer (care îmi place) a reuşit să i-o dea lui Nadal, puştiul coclit înainte de vreme.