Am citit o carte care mi se pare foarte proastă, în ciuda palmaresului autorului. Este vorba despre “În Arcadia”, scrisă de nigerianul Ben Okri. Povestea este simplă, niște oameni aflați în derivă profesională și cam debusolați psihic primesc o șansă nesperată de a-și revigora carierele și pleacă la drum cu intenția de a realiza un film despre Arcadia – locul ideal al fiecăruia.
De aici înainte, toate lucrurile se învălmășesc într-o scriitură ciudată, dezlînată și cam apocaliptică. Personajele sînt inconsistente și labile, drumul în sine reprezintă o călătorie eșuată și ridicolă. Stilul scriitorului nu se remarcă decît printr-un singur lucru: erudiția. Însă, pentru atîta lucru, nu merită să vă bateți capul cu cele 173 de pagini scrise mărunt.
De fapt, ați putea sări direct la final. Ultimele pagini, la fel de încîlcite și bulversante ca stil, conțin totuși analize de o frumusețe rară, dacă știi să citești prin zăpăceala scriiturii. Iar în final, chiar în pagina 173, ceva de reținut:
“Așadar, viața este locul miracolelor seculare. Este acolo unde lucrurile uimitoare pot fi realizate în cunoștință și în istorie. Viața ar trebui să fie capodopera evoluției sufletului iubitor. Moartea ar trebui să elibereze această capodoperă. Să o elibereze pentru a îmbogăți lumea. O viață bună este capodopera inteligenței magice care se află în noi. Față în față cu enormitatea acestui gînd, a percepției damascene, eșecul, disperarea, nefericirea, toate aceste par lucruri mărunte”.
Aveți o viață bună?

…pentru că știu să scrie despre orice mai bine decît oricine. Să zică el ce e de zis.

Ziarele toacă în sus și în jos, în fiecare zi, chestiuni despre moralitate. Bineînțeles că, indiferent cît de bine ar fi scrise, editorialele nu sînt – și nu pot fi imparțiale-, pentru că 1. Sînt scrise de un om și 2. Răspund unor interese mai mari decît cele simple, de redacție.
Așa este și editorialul Rodicăi Ciobanu din Gîndul de astăzi. Doamna Ciobanu, ce să vezi, se revoltă foarte tare împotriva motivelor care îi fac pe politicieni să profeseze meseria cea mai veche de pe pămînt (!). “Aşadar, spune doamna Ciobanu, pentru oamenii de afaceri (…), politica nu este o vocaţie, un scop în sine, ci un mijloc de a-şi rezolva alte interese”. – Nu zău, eu credeam că e muncă de binefacere și că băieții ăștia, cu sau fără muci în freză, fac ce fac numai și numai din spirit caritabil. Dau să mă enervez, cînd zăresc mai la vale comentariul măreț al Molarului Omah, „politicienii e nashpa”:
Am stiri pt dvs. Politicenii sunt politicieni in interes personal, exact la fel cum dvs sunteti “impartiala” in interes personal. Cum sare Sarbu cu banul, cum sunteti impartiala pentru el; daca va recruteaza Evz pe mai mult, cum va suciti impartialitatea; si nici nu vreau sa ma gandesc ce pustiu s-ar lasa in redactie daca ati fi chemati sa plimbati niste mape prin vreun minister.
Politicienii nu sunt Isushi si Bude, sa se sacrifice pentru dvs. Unii vor leafa si shoferul, altii vor doar notorietate, altii sunt ahtiati dupa putere, si, in multe tzari, unii sunt acolo pentru shpaga (vezi cazuri celebre care sunt la un pas de pushcarie, Kohl, Chirac samd). Data fiind aceasta certitudine si dat fiind ca nu exista un sistem politic fara politicieni, am putea acum sa trecem la ceva serios?
Atît.

Online-ul a adus multe lucruri bune, dar cel mai bun dintre ele este că vedem, golite de convenţii sociale, starea naţiunii şi pulsul social la anumite momente.
Acum, de exemplu, este şi momentul “pamperşilor” – adică discuţii ȋncinse despre alocaţiile mamelor aflate ȋn concediu maternal. Nici o secundă nu-mi trece prin cap să mă refer la subiect ȋn sine (atȋta mi-ar trebui, ȋmi dau seama că orice părere aş avea, cineva o să dea cu piatra – normal, e ţara datului cu piatra!). Nu, altceva vreau să remarc: zecile de comentarii care ȋnsoţesc articolele din ediţiile online ale ziarelor şi halul ȋn care arată comentariile astea.
Este normal ca cea care a cotizat ani de zile la statul român cu sume grase să vrea să i se ȋntoarcă ȋn vreun fel sau altul această “investiţie”. Nu e uşor să munceşti din greu şi apoi să te trezeşti, tam-nesam, fiindcă aşa a hotărȋt un dobitoc, că iei aceeaşi bani ca piranda din colţul străzii, care n-a avut serviciu ȋn viaţa ei.
Pe de altă parte, le ȋnţeleg şi pe cele care au tot amȋnat partea cu familia şi au ales un alt stil de viaţă, orientat spre job. Şi ele au cotizat, poate ȋn măsură egală cu celelalte, dar nu au profitat şi poate nici nu vor profita vreodată de aceste drepturi. De aceea se revoltă faţă de cea care stă acasă, bine-mersi, şi-i vine o poală de bani doar pentru că a făcut sex instituţionalizat.
Mi se pare normal şi felul ȋn care văd problema cele cu salarii mai mici, pentru care 600 de lei ȋnseamnă cȋt luau şi pȋnă acum – le doare-n cot, cu alte cuvinte, de schimbările astea.
Ce nu ȋnţeleg ȋn ruptul capului este de ce toate femeile astea, unele cu copii, altele fără, cu ceva educaţie (se vede din felul ȋn care scriu), cu ceva dare de mȋnă (au computer şi net), sȋnt atȋt de agresive, virulente şi uneori chiar lipsite de caracter. Comentariile sȋnt, cȋteodată, imposibil de reprodus, şi ȋn orice caz -ȋn majoritatea lor- aproape violente. Se jignesc una pe cealaltă, dezvoltă duşmănii faţă de persoane necunoscute cu care interacţionează online şi care sȋnt de altă părere, sȋnt ȋnrăite şi acre. Ȋn cazul celor care sȋnt mame, nici vorbă de echilibrul şi decenţa pe care ar trebui să le aducă maternitatea; sȋnt ca nişte cȋini flămȋnzi care se bat unul cu celălalt, ȋn loc să ȋl latre pe stăpȋnul care le-a luat de sub nas blidul cu mȋncare.
Mie ȋmi plăceau mamele cu copii mici: mi se părea că au o anumită lumină pe faţă, un aer supra-real, ceva ce restul lumii nu poate să ȋnţeleagă. Grija pentru un copil le focusa ȋntreaga atenţie, le ocupa tot timpul şi le consuma ȋntreaga energie. Dar toate astea, pȋnă la bani.

Aud prin tîrg că politicienii români nu sînt conectaţi la realităţile curente. Că propun măsuri legislative active, aplicabile şi aplicate în prezent, se luptă să promoveze legi care sînt în vigoare.
Poate n-aş fi crezut, dacă nu aş fi avut un exemplu foarte aproape. Este vorba despre mult disputata lege a învăţămîntului. Articolele în care s-au împotmolit aleşii se referă mai ales la studierea geografiei şi a istoriei în limbile minorităţilor. La cît se dau ei cu curul de pămînt, am să-i anunţ următoarea chestie: La Colegiul German din Bucureşti se învaţă în felul ăsta de ani de zile, după manuale în germană, aprobate, evident, de Ministerul Educaţiei, bla-bla.
De asemenea, limba română se studiază ca limbă străină, după un manual anume – ca pentru începători în limba respectivă, -leşini de rîs dacă îl vezi-, complet depăşit, de altfel, pentru nişte copii care sînt nativi de română.
O altă poticneală este religia – pe care vor s-o facă obligatorie. Evident că sînt împotriva unui astfel de abuz religios, însă această materie ESTE obligatorie şi în prezent, cel puţin în cazul claselor 1-4. Ştiu asta, pentru că atunci cînd am făcut cerere ca să-mi retrag copilul de la participarea la această oră, am motivat prin faptul că este materie opţională, şi cererea a fost respinsă (pentru că religia NU este opţională). Aviz amatorilor, dacă aveţi totuşi astfel de gînduri, motivaţi cererea prin faptul că “nu corespunde convingerilor” – se aprobă, există articol de lege care permite această opţiune.
În concluzie, înainte de a se lua de păr prin Parlament şi pe la televizor, ar fi bine ca onor politicienii de doi lei să facă naibii efortul să coboare printre muritori, să vadă cum stau lucrurile în “real life”.

Citat din Osho, postat de cineva pe FB:
“Cȋnd sȋnteţi bolnavi, deprimaţi, suferinzi, prietenii vă fac vizite, vă consolează, vă mȋngȋie. Cȋnd sȋnteţi fericiţi, aceiaşi prieteni vă invidiază. Dacă sȋnteţi cu adevărat fericiţi, veţi constata că toată lumea se ȋntoarce ȋmpotriva voastră.

Nimeni nu suportă un om fericit, căci acesta răneşte ego-urile celor din jur. Ei ȋncep să gȋndească «…deci, tu ai devenit fericit, ȋn timp ce noi continuăm să ne tȋrȋm prin ȋntuneric, suferinţă şi prin iad. Cum ȋndrăzneşti să fii fericit, cȋnd noi suferim atȋt de mult?»”

Vorbeam zilele trecute pe FB cu o prietenă, aflată in city-break la Istanbul. E fermecată de locaţie, a postat nişte fotografii grozave – o ȋnţeleg, Istanbulul este unul dintre cele mai frumoase oraşe din cele pe care le-am văzut. M-a apucat un teribil dor de ducă – unde, nu ştiu, ȋncă nu am o opţiune formată pentru vacanţa de anul ăsta, dar, aşa cum ȋi spuneam şi ei, dacă ar fi să-mi pun acum o dorinţă, aceea este să mănȋnc homar pe o terasă la malul Bosforului.

Să vedem cam ȋn cȋt timp trec la fapte.

AC\DC face toţi banii şi chiar mai mult. Asta o puteţi citi ȋn cronicile post-concert de prin ziare. Nişte boşorogi pletoşi, ȋn budigăi pȋnă la genunchi şi cu pieptul pipernicit la vedere, au făcut un show cȋt zece Madonne la un loc. Au urlat răguşit, au umplut scena, au alergat de colo-colo cu o energie pe care aş fi vrut să mi-o pot păstra, dar pe care am pierdut-o acum vreo cinşpe ani. Chitaristul Angus Young e mai tare chiar decȋt solistul Brian Johnson – dar ei toţi, ȋmpreună, au făcut un show memorabil, ȋntr-o capitală care părea europeană.

Despre organizare (destul de slabă la capitolul hot-dogi), bȋrfe şi cancanuri, mai citiţi voi prin ziare.
Ȋn rest, ca peste tot, au mai fost şi tărani cu gura mare, s-au mai ȋmbătat unii oameni (dar nu mulţi), berea a curs gȋrlă şi gunoiul pe jos asemenea. Am remarcat şi publicul – cei mai mulţi de vȋrstă medie, foşti rockeri, acum tunşi, care ȋncercau să mai dea din cap ca odinioară dar le lipsea şi pleata, şi atitudinea. Cȋţiva ciudaţi (să zicem 1%), cȋteva doamne la 45-50 de ani (tot cam 1%). Public eterogen, ȋn mod sigur nemanelist. Părinţi cu copii de şchioapă, care dădeau din cap mai abitir ca ăia mari.
Ce aş mai spune eu, ȋn plus, este impresia despre senzaţionalele cadre de public. Pe unele refrene, de exemplu la “She’s Got the Jack” sau la “All Night Long”, pe ecranele uriaşe s-au văzut numai gagici beton, călărind diverşi masculi (care, evident, nu se zăreau ȋn cadru). Absolut toate aceste imagini au avut nişte bucăţi de puteai să juri, cu mȋna pe inimă, că eşti ȋn ţara amazoanelor singuratice şi despletite. Toate culorile, blonde, roşcate, brunete, cu pomeţi sau fără, boite din greu sau “nude”, cu ţȋţele aproape la vedere, strigȋnd turbate şi rȋzȋnd cu toţi dinţii la camere şi pe ecrane. Asta este atitudinea, gagicile astea conştiente de ele ȋnsele au completat un show demenţial de sunete şi efecte, probabil unul dintre cele mai bune concerte ale ultimilor ani.
UPDATE: cu bucurie constat că au mai văzut şi alţii acelaşi lucru.

Ȋn orice altă ţară europeană s-ar fi ȋntȋmplat mizeria asta, ar fi fost scandal naţional. Ȋnsă nu şi la noi, care ne tragem din supuşii lui Vodă Lăpuşneanu.
Aici, babe cu basma pe cap ȋşi fac 10 cruci cȋnd trec pe lȋngă biserică şi apoi bȋrfesc pe la poartă colportȋnd fără ruşine chestii inventate; barbaţi care au umblat teleleu toată tinereţea zic la bătrȋneţe, cȋnd le-a ruginit sistemul, că aia care arată bine e o curvă; toţi se roagă şi se spovedesc, şi cu prima ocazie ţi-ar da la gioale, uitȋnd că le-ai făcut un bine, odată; copiii ȋnvaţă la şcoală, la ora de religie, că dacă nu sȋnt cuminţi ȋi pedepseşte Dumnezeu şi dă maşina peste ei; şi mai ȋnvaţă că părinţii lor sȋnt nişte nemernici pentru că nu se duc la biserică şi nu ţin post; părinţii ȋşi ameninţă copiii, atunci cȋnd nu sȋnt cuminţi, că ȋi duc la doctor să le facă injecţie şi că vine bau-bau; părinţii ȋşi pupă copiii pe gură; populaţia consumă tot mai puţin săpun şi pastă de dinţi; vecinii aruncă gunoiul pe geam, de la etajul 3, sau spală balconul scurgȋnd găleţi de apă jegoasă peste cetăţenii care trec pe trotuar; moşii şi babele, părinţii slabi cu duhul şi fără educaţie ȋşi tȋrăsc copiii mici pe la moaşte de sfinţi, să le pupe, sau să ȋnconjoare biserica pe coate şi genunchi; enoriaşii se bat şi se ȋmping să ia agheazmă sau să ajungă la racla nu ştiu cărui sfȋnt; personaje care, pentru a apăra cauza bisericii, ȋnjură ca la uşa cortului; popi pedofili sau homosexuali pe care biserica se strȋnge ca un zid ca să ȋi apere.
Ei, ȋn ţara asta de v-o zisei mai sus, am trait s-o văd şi pe asta: Biserica Ortodoxă vrea să ia clădirea unui liceu din Braşov. Ȋn mintea mea, biserica trebuie să DEA, nu să IA. Mă doare-n cot că a fost clădirea lor – este o sfidare nesimţită să ţi-o revendici ca să faci ȋn ea consiliul bărbilor de ţap. Biserica a uitat că Isus era sărac. A uitat că dădea de la el şi ultima bucată de pȋine. Biserica vrea să fie (şi chiar este) bogată şi puternică. Pentru că sȋnt mulţi proşti care să o umple. Şi care vor umple, cu şi mai mult spor, marea catedrală a mȋntuirii neamului. Cum bine zicea cineva, a mȋntuirii neamului prost. Pentru că asta sȋntem. N-avem spitale, şcolile stau să cadă peste elevi şi profesori, copii nefericiţi cerşesc desculţi ȋn intersecţii, şi biserica uită ȋn mod deliberat de misiunea ei, dar face avere. Ambiţiile patriarhului nostru sȋnt nemăsurate – lui, dintre noi toţi, ȋi lipseşte cel mai mult frica de Dumnezeu, este un om de afaceri cu sȋnge rece, care habar n-are de ȋmpărăţia cerurilor.
Nu mai vreau să aparţin acestei ortodoxii. Şi nici altei religii. Vreau să-i aparţin direct lui Dumnezeu, fără intermediarii lui hapsȋni, habotnici şi lipsiţi de scrupule.

Ce o să vă spun acum depăşeşte limita imaginaţiei (mele). Un om, o cunoştinţă de pe Facebook, oferă cartea de poezie pe care a publicat-o ȋn schimbul unui abonament la metrou. Adică, nu mi-l da gratis, ai de la mine o carte cu autograf – absolut fair.
Experienţa ȋn sine este cutremurătoare; citeşti prin romane, vezi prin filme, dar chiar să se ȋntȋmple cuiva de lȋngă tine – asta nu te-ai aştepta să vezi ȋn vecii vecilor. Greu de acceptat, greu de suportat şi, finalmente, greu de ȋnţeles; poate că nu am eu dimensiune cerebrală pentru asta…
Bref, căcatul e cȋt casa. Oamenii nu mai au cu ce să trăiască, şi asta nu e o metaforă.